Părinţii le mai furau să bată covoarele cu ele. Eu avem una Pluto – luată cu pile de la raiounul de sport de la Magazinul Dumbrava, etajul 3 – şi Remus avea Neptun care era ceva mai mare. Făcusem împreună prin a 2-a cam un an de tenis în spatele la Olimpia, din care în jumătate – iarna – jucam fotbal. Era şi scump, mustaciosul ne cam baga la ture în jurul terenului şi de mine nu prea se prindea nimic.
Era o vreme când în fiecare casă cu copii era cel puţin o rachetă de tenis. Nu ştu de ce, dar aşa era. Vara era plin de copii în curtea şcolii care bateau mingile de tenis în sala de sport şi cred că şi acum mai sunt o grămadă prinse în grilajul ăla ticălos.
Sâmbăta, săream poarta prin faţă sau intram prin gaură dinspre Voinţa, la terenurile de tenis de lângă tipografie. Erau 2 terenuri de zgură întreţinute pe care nu am prea apucat să mă joc, şi încă 2 terenuri decente de asfalt, numa bune. Ne mai prindeau antrenorii câteodată pe-acolo, dar dacă nu făceam tămbălău prea mare, ne cam lasau în pace. Mai făceam şi gălăgie că mergeam cu tot blocul după noi, de stăteai juma de oră să-ţi vină rându, şi după aia te bătea Remus de nu te vedeai. Dup-o vreme n-am mai încăput pe gaura din gard. Remus umează o carieră strălucită prin vreun bar trendy şi eu fac siaturi de 2 lei.
. It’s like the world we live in: fotografia este alb/negru – realitatea ne zice cai mai degraba gri (A se citi printre randuri)
