Sibian.ro

02 Sep, 2009

Exorcistul: 1. Colecţionarul

Posted by: Sibian.ro In: Antropologhia|Cei 17 ani de la scoala|De-ale mele|Foto

Nu sunt bătrân deloc, dar vorbind despre cum era “pe vremuri” te face cumva să te simţi în felul acesta. Îmi permit să încep una dintre acele prelegeri care se termină invariabil cu “Sigur bunicule, aşa era”. Dar mai bine zi-ne-o pe aia cu Colecţionaru!
Diferenţa esenţială dintre omul modern al de azi şi cel din alte perioade istorice, nu ţine atât de om, cât de viteza cu care mediul în care trăieşte se schimbă. Dacă acum 20 de ani, un telejurnal de 30 de minute putea deveni pe alocuri plictisitor, astăzi urmărim ştiri 96 de ore din 24 – ca urmare, TVR-ul a considerat că e nevoie de încă un post de ştiri, de data aceasta din bani publici, dar asta e altă poveste. Când bunicu-meo era de vârsta mea, ara cu calul pe-o bucată de pământ pe care-şi imagina, că şi nepoţii lui vor trudi într-o zi. Tot cu calul. Să nu credeţi că bunicul meu era vre-un încuiat, dar asta era situaţia. Eu n-aş mai îndrăzni să mă arunc la aşa supoziţii. Mă apropi încet, rezistaţi!

Mă uitam ieri la un bebe, la nici un an are deja desene animate preferate, vede poze cu el la 10 Mp şi are deja un calendar feţişoara-i în 12 pagini + coperta 1. Mă întreb ca viitor membru badorgood, cam ce fel de poze o să facă? La 2 ani. Poate din cauza lipsei de activitate, nu prea am amintiri de la vârste din acestea fragede, dar pot să vă spun că atunci când am descoperit primul clasor de timbre, a fost un moment de cotitură. Nu ştiu ce mă atrăgea mai mult: puterea vizuală a imaginilor noi, crăpătură deschisă spre cunoaştere sau, acel instinct uman, aproape animalic de a poseda lucruri multe şi mărunte. Nu a trecut mult până când timbrele mi-au acaparat cea mare parte din viaţa socială de preşcolar. În vizite mergeam numai la copii cu care puteam întreţine relaţii comerciale; jucatul cu maşinuţele de fier în spatele blocului, era doar networking, treaba murdară necesară pentru a ajunge la omul potrivit; Pozele colorate, neinteresante dacă nu aveau zimţi pe margine. Colecţionatul timbrelor era o luptă de guerilla. Şi nu se luau prizonieri.

În clasoarele româneşti, prost lipite, stăteau de obicei dublurile şi timbrele cu realizarile comunismlui, care se încadrau în general şi în prima categorie – în cele chinezeşti seriile cele mai valoroase cu fluturi din Guineea Bissau si oi mongole. Şi când mă gândesc că nici nu-mi plăceau oile.

Era o treabă finuţă, tata îmi luase chiar şi o pensetă de la filatelia din centru, dar când nu se uita tot cu mâna le manevram. Când după ’90, au apărut turboletele, înţelegeţi ca a fost un şoc – schimburile au coborât în stradă, în curtea şcolii şi în faţă chioşcului. Aici era deja alt aer, negocierile erau mult mai dure decât în comunitatea filateliştilor de la noi din bloc, dar trucurile au rămas aceleaşi: nu umblii cu toată colecţia la tine; te prefaci începător şi propui schimburi aparent dezavatajoase; nu laşi din mână ce-i al tau, te încrezi numai în tine şi în dorinţa nebună de a poseda acele mici frânturi de tehnică automobilistică care nu m-a interesat niciodată. Mai am şi acum vreo 2 serii complete, din cele vechi. Într-o zi, o să-l forţez pe fiul meu să se uite la toate, să se mânjească de guma de mestecat care mai curge încă din ele, să se-nveţe cu greul de mic.

Au mai fost nişte gume albastre cu luptători de Wresling, le-am strâns pe toate şi i-am făcut invidioşi pe băieţii mai mari de la bloc care se uitau noaptea pe RTL2. N-am putut înţelege de ce se uitau şi după o ultimă pasiune pentru decupatul vedetelor din ziarele vremii, mi-am găsit ultima mare pasiune de copil colecţionar. Ajuns acum la şcoală, m-am adaptat la situaţie şi am început să strâng vederi. Fiind o ocupaţie realmente intelectuală, am reuşit să coalizez iarăşi întreaga familie: maică-mea aducea comorile din excursiile cu copiii, taică-meo negocia cu colegii de serviciu. Concediile cu ai mei prin ţară, erau veritabile vânători de minunăţii: casa memorială Octavia Goga – checked, parcul nu-stiu-cum de la Simeria – checked, monumentul soldatului x-ulescu – checked, capetele lui Mihai Viteazu şi adevaratul loc în care a căzut Meşterul Manole – checked. Sincer nu mă prea interesa locurile, erau destul de banale, însă capturile le luai cu tine acasă. Pentru că nu-i aşa, nu contează destinaţia, contează cum demonstrezi că ai fost acolo.

Mai apoi când am reuşit să ies prima dată din ţară, lucrurile s-au complicat: autobuzul oprea la obiectivele turistice doar pentru câteva minute de cele mai multe ori, şi trebuia să alegi, ori la vizitat ori la cumpărat şi nu cred că trebuie să vă mai spun ce am ales. Nu cumpăram din acele nimicuri pe care le prinzi la chei şi le arunci pe masă cînd ieşi cu prietenii, însă era incredibil de greu de ales între imaginea cu Chambord-ul oglindit perfect în apa verde a lacului şi cel cu castelul având pe fundal un foc de artificii care în mod bizar nu se oglindea deloc. Roma, Paris, Bruxelles, Milano, Veneţia – checked, şi am vederile ca s-o demonstrez. Într-o cutie pe dulap. Apusul sublim pe mare la Mont Saint-Michele şi silueta catedralei din Chartres pe un cer albastru cum n-am mai văzut, porumbeii din Piaţa St. Marco şi Champs Elisees noaptea – iată reperele cu care am intrat în fotografie. Nu Nachwey, nu Breesson, nu Capa.


De când mi-am tras digitalu, nu s-au schimbat prea multe, colecţionarul din mine se simte la fel de bine. Fiecare oprire a autobuzului înseamnă o nouă oprire la magazinul de suveniruri din spatele obiectivului. Sigur e muncă multă, aparate, obiective, filtru de polarizare, cunoştinţe de Photoshop – nu e pentru neiniţiaţi. Dar merită, fie şi numai pentru sentimentul acela, când te-ntorci din concediu cu amândouă cardurile pline cu vederi (nici nu vreau să mă gândesc cât m-ar fi costat să le cumpăr pe toate). Le descarci, lipeşti panoramele, albăstreşti cerurile, un UnSharp Mask pe ultimele detalii, link-ul şi toţi prietenii ăia de pe mess, care atât aşteaptă. să-ţi admire capodoperele. Toţi exultă, dar taica-meo, suflet nobil, are de obicei cele mai măgulitoare laude: “excepţional, e ca-n vedere!”.

Hardul de la latop nu mai vrea să plece. În facultate când mai pica ceva, aveam o vorbă “Niciodată, dar niciodată, în niciun caz, să nu faci backup”. Am pierdut vreo 2 sezoane de Grecia, cu casele ălea albe, pe cerul ală perfect şi pescăruşul în gemuleţul turnului bisericii, la apus. În momente ca acesta, nu pot decât să mă bucur că există BadOrGood, le găsesc pe majoritatea aici.

5 Responses to "Exorcistul: 1. Colecţionarul"

1 | Viorel

September 3rd, 2009 at 11:22 am

Avatar

Ai colectionat si cutii de chibrite? Eu decupam si feţele si le pastram, faceam schimburi cu baietii din cartier. Jucam si un ceva de genul: aruncam feţele de cutii de chibrituri (dar se putea arunca si cu piţule sau monede, insa in versiuni alterate ale jocului) pe jos si cumva daca imi amintesc bine castigatorul era cel care era cel mai aproape de un punct central. Parca se si impingeau unele pe altele… Mai tine minte cineva jocul asta?!

2 | fcb

September 4th, 2009 at 9:50 pm

Avatar

asta-i reclama mascata la b/g :P hai la globmeet

3 | Sibian.ro

September 6th, 2009 at 9:11 pm

Avatar

Vio: astea nu le-am prins :)

fcb: de fapt s-ar putea sa fie chiar invers, da nu-i bai

4 | Lavinia

November 21st, 2010 at 1:25 pm

Avatar

:)))) Cred ca mai degraba trenuletele nu masinutele te pasionau la gradinita. Si acum imi amintesc de o secventa, ce absorbit erai de un trenulet. Mi-ai lasat 3 masinute dar trenul trebuia sa fie al tau! :)))

5 | Sibian.ro

November 21st, 2010 at 2:00 pm

Avatar

Draga Lavinia, amintirile mele de la gaga sunt asa de blurate incat nu pot decat sa ma bucur ca mi le improspatezi :) Habar n-aveam ca aveam o pasiune pt. trenulete

Comentariu de la