Pereţii şi uşa vopsită în alb nu fac decât să adâncească senzaţia că te aflii într-un spaţiu din apropierea judecăţii de apoi (n-aş putea spune precis de ce avem fanteziile ăstea incolore despre viaţa de dincolo, dar ceva mă face sa cred că e legat de locul în care ne-am făcut intrarea pe această lume). Decorul de purgatoriu se completează cu oamenii aşezaţi aparent haotic, pe-o bancuţă mai lungă de lemn şi câteva scaune împrăştiate. Ceva insesizabil iţi produce o stare de siguranţă, iţi dai seama că totul e la locul lui, iar oamenii deşi nu sunt aranjaţi în vreo ordine anume, ştiu, fiecare in parte, care le este randul. Nimeni nu îndrăzneşte să scoată vreo vorbă, condamnaţii îşi asteaptă soarta cu urechile ciulite la zgomotele metalice ce se aud dinspre cei aflaţi pe scaunele înalte de metal.
Din când în când liniştea e ruptă de cei care pleacă trântind fără să vrea uşa grea de fier. Un altul îşi ia locul în faţa oglinzii şi, pentru 20-30 de minute tot ce poate vedea este propria imagine. Vad acolo oameni cu feţele ridate de expresii îngheţate prea mult timp, cu cearcăne mari şi par tot mai puţin. Experienţa e terifiantă, pe cât de purificatoare.
Din când în când cei doi cerberi se angajează în conversaţii despre carnea de porc – românească, nu aia din import – în timp ce în surdină, sau poate chiar asurzitor, se aud acorduri fine de radio eveniment. Fără să-ţi dai seama, pe notele sublime ale lui Cosmin Chelcea, înfăţisarea ţi se schimbă tot mai mult. Găseşti o ultimă urmă de tinereţe în tine, şi ca atunci în prima zi, peretii albi şi usa alba sunt martorii unui nou început.
Le multumeşti cerberilor pentru experianţa catharsică, dai buna ziua celor ce-aşteptă încă încordaţi şi-ţi scoţi scalpul proaspat expus, în vântul de februarie.
