Dacă te uiţi bine la maşina mea, plină de cicatrici, de urme de la tot felul de întâlniri nefericite şi neprevăzute, pui pariu că o conduce vreo piţipoancă. Numărul din faţă curbat, în spate vreo 3 rânduri de zgârâieturi originale, amintirile unor iubirii interzise consumate cu mai multe borduri, un stâlp, un camion. Are şi-un verde din ală …
De fapt singurul lucru care-o salvează, sunt bucăţile mici şi negre de cauciuc sau dimpotrivă verzi, de gazon artificial, intrate definitiv în carpete şi prin bancheta din spate ca şi prin aspiratorul lu maică-mea. Aşa cum la unii tenismeni ai impresia că le curge zgură prin vene, gazonul asta ţi se lipeste de faţă, îl duci cu cine acasă, te culci cu el în pat şi rămâne câte-o bucată lipită de tenişii cu care mergi luni la birou.
