Cred ca determinant a fost costumul ăla strâmt de vinil de pe Paula Selling, dar cert e că sâmbătă seara m-am uitat la finala Eurovision. Eram  obişnuit de la semifinale (acelaşi costum) cu comentariul … totally gay al Geaninei Corondan şi al lui Leonard Miron. Ba nu eram pregătit, a fost mega-gay şi nu în sensul că a fost prost. Veselia ca veselia, dar prostia ne omoară.

Catedrala din Koln are 144,5 m, e o minune arhitecturii – numai să stai lângă ea şi-ţi taie răsuflarea. Ceea ce nu stiaţi voi ignoranţii care nu înţelegeţi istoria, e că de fapt fără ajutorul esenţial al românilor înfumuraţii aştia de occidentali nu ar fi putut niciodată să construiască aşa ceva. Cum? Păi simplu, când aştia prin vest frecau menta şi mai făceau şi câte-o catedrală din când în când, noi românii cavaleri ai creştinătăţii, dădeam piept ba cu migratoru, ba cu turcu, ba cu tătaru – ce mai: le ţineam spatele la aştia. Dacă mă întrebaţi pe mine, numai pentru asta, ar trebui să stea occidentalii cu camionu cu bani la graniţele ţării şi să tot toarne. Ca să nu mai vorbesc, cum am fost noi vânduţi ba de masoni, ba de ruşi, ba de evrei, ba de-americani. Ştiţi voi, Yalta-Malta şi restul în România Mare – gazeta.

Te-ai gândi că, la cât a suferit acest biet popor, mama Europă ne-ar oferi din când în când câte-un premiu de consolare. Uite-acolo un Eurovizion, luaţi şi voi şi vă bucuraţi. Dar nu. Noua ţeapă pentru noi, se numeşte “Dl Geo”,  în viziunea analistului geopolitic Geanina, cu “G”. Reţeta e simplă, cum ţările n-au voie să se voteze singure, voturile se dau pe baza “factorului geopolitic” adică Ucraina voteză pe Rusia, Georgia votează pe Rusia, Azerbaidjian votează pe Rusia, Moldova voteză pe Rusina, tările baltice între ele, ţările scandinave..etc. Totul într-o evidentă conspiraţie menită să scoată melodia României din cărţi. Ce nu înţeleg eu, este de ce nu câştigă Rusia toate ediţiile de Eurovizion.

În fine, şi dăi cu lamentările  şi lamentează-te de fiecare dată când vreo ţărişoară cu tupeu îndrăzneşte să nu ne dea bulinuţele. Norocul face că anul astă pe lângă super-costumul Paulei, chiar ne-am prezentat onorabil şi lumea a votat melodia.Ce e trist, e că la sfârşitul zilei dacă stai şi te uiţi de unde am primit noi voturile ălei multe: Moldova, Spania, Israel, Suedia, Italia, începi să te gândeşti că Geo ăsta cam scuipă seminţe şi vinde bilete de tele-euro-bingo.

Nu pot înţelege ce e cu proiecte e genul astă – “independente” până la proba contrarie – şi mai ales nu înţeleg cum şi-au planificat să rupă tăcerea. Adică cum vor aveau de gând să anunţe minciuna:

“Ştiţi, problemele voastre sunt chiar mişto, şi, pentru că ne pasă de voi, uite, avem candidatul astă minunat, care, complet întâmplător, ne-a plătit că să facem platforma asta. Dacă se poate să-l votaţi şi voi puţin, şi o să se rezolve toate. Ele, problemele.

Pupiiiiici! Vă iubim!!!!”

via TechCrunch

Eu unul îi înţeleg pe oamenii aştia perfect. Şi eu aş fi super-stresat să lucrez într-un loc în care vin toată ziua oameni nervoşi că ia statul pielea de pe ei pt. a finanţa scene, scene, scene şi excursii la Paris pentru consilierele personale.

Bonus: pagina de prezentare

La ieşirea spre Râpa Roşie în bătaia soarelui dupa-amiezii se-ntindea un câmp de floarea soarelui. Moka.

Sincer să fiu când am dat peste link-ul asta pe Twitter (sic!), mi-am făcut nişte aşteptări foarte mari – uite, imi zic, dacă noi nu suntem în stare să clarificăm lucrurile cu revoluţia, să vină tot aştia de pe insula lor să le pună la punct, că tot există un oarecare apetit britanic pentru istoria noastră recentă.

Articolul propune câtevă subiecte relativ interesante, însă în mare este destul de siropos pentru gusturile mele, romanţat aşa pe stilul reportajelor cîştigătoare de EMY ale protv-ului. Aşa cum dă bine într-o poveste, Ed Vulliamy a lu’ Observer, se întoarce în România după 20 de ani să ia spiritul locurilor şi al vremurilor. Desigur ca un jurnalist respectabil, ar trebui să-şi dea seama cât de relevante sunt nostalgiile interlocutorilor săi după 20 de ani de la evenimentele pe care le relatează, dar merge mai departe, de amorul artei. Între noi fie vorba, putea să se bazeze mai bine pe propiile amintiri şi ieşea un articol mai reuşit.

Pentru occidentalul nostru îmbibat cu multe decenii de democraţie-monarhie-constituţional-parlamentară, asasinatul celor 2 dictatori de tristă amintire, reprezintă un subiect de presă la orice oră, şi să aduci un faţă chiar un membru al plutonului de execuţie e suficient de exotic. Dorin-Marian Cirlan pare un om de treabă, cândva un militar destul de neînsemnat, căruia istoria i-a rezervat un rol poate peste puteri. Astăzi încearcă să-şi creeze o poveste acceptabilă pe care să şi-o lase posterităţii. Sunt tot felul de detalii picante şi pline de imaginaţie de genul “ultimele cuvinte ale dictatorului” sau “Ceauşescu a murit cântând Internaţionala”. Momentul de real amuzament pentru cititorul român este cel în care susnumitul povesteşte natural cum, şezând pe cadavrul împuşcatului (pentru că era cel mai comod loc), îşi pătează uniforma de camuflaj (un detaliu literar) şi apoi remarcă cu stupoare că “armata nu i-a plătit niciodată curăţarea pantalonilor” (nota blogului: aşa cum plătea statul român în general soldaţilor )))

Pe lângă Ion Caramitru, un amnezic frumos care se visează romantic călărind pe taburi, jurnalistului nostru (pot să-i spun aşa deja mă simt ataşat de el cumva), ia un interviu şi Cordruţei Cruceanu, o altă doamnă bine intenţionată. Şi aşa ajungem şi unde vroaim eu.

Of all the hundreds of speeches Iliescu made and has made since then,” recalls Cordruta Cruceanu, “the one that sticks in my mind was when he said: ‘In a country like Romania, it was impossible to have a revolution, so it had to be staged.‘ That is the closest he has ever come to admitting what almost everybody believes, or knows, to have happened.”

Partea faină la istorie, e că de multe ori chestiile importante stau în detalii. Sigur toţi ştim (credem că ştim), că Iliescu, că terorişti, că mai degrabă lovitură de stat, conspiraţii…etc. Ce vreau să zic: eu nu cred că Iliescu a zis vreodată aşa ceva. Sună super bine, dar animalul asta comunist s-a mişcat mult prea abil prin faţa camerelor de filmat, a microfoanelor şi a istoriei încât să facă gafa de a recunpaşte public că întreaga sa carieră politică postdecembristă se bazează de fapt pe o farsă. Eu unul nu am putut găsi nicăieri pe net o referinţă la acest discurs – ceea ce nu înseamnă că nu există.

Ziarele româneşti mi-au dovedit încă o dată că au redacţiile pline de traducători angajaţi pe posturi de redactori – cam toate au preluat ştirea, dându-şi silinţa să o rescrie cât mai bine. Niciuna din publicaţiile care au găzduit acest articol nu a ridicat vreun semn de întrebare, sau a căutat vreo referinţa la discursul fantomă citat de doamnă Cruceanu: Cotidianul, Adevărul, Realitatea, HotNews, Ziua. Singurii care au mai mişcat câte ceva sunt comentatorii articolelor care au demontat o parte din afirmaţiile deplasate din articol, probabil de unde şi vorba “cititorii noştri sunt mai deştepţi decât noi”.

În final, bucata asta ramâne o monstră de presă nereuşită,  în ciuda ingredientelor de “calitate”, dat fiind raportul scriiturii cu realitatea obiectivă – sau cel puţin ce percep eu din ea. Titlul asta dat, destul de mişeleşte, e ca şi cum aş scrie un articol despre mersul americanilor pe lună şi aş cita un conspiraţionist. La final aş pune titlu mare Neil Armstrong: “Date fiind problemele de ordin tehnic, imposibil de depăşit la momentul 1969, nu am putut să ajungem pe lună, aşă ca a trebuit să regizăm toată treaba asta”.

Foto: zoso.ro