El suna în felul următor: pentru a justifica cele 162 de persoane ucise de armata română în primele zilei ale revoluţiei, a fost introdus scenariul teroriştilor, care mai apoi a dus la peste 1000 de morţi, după execuţia lui Nicolae Ceauşescu.

O campanie de PR pentru instituţia Armatei Române, pe care cu durere în suflet recunosc că nu am apucat să o servesc.

Este vorba despre “Agenda preşedintelui“, proiectul Foreign Policy Romania, o publicaţie foarte respectabilă. O publicaţie foarte respectabilă, editată de Adevarul Holding, trustul mogulului liberal, unde mai scriu şi Adrian Cioroianu şi Bogdan Baltazar. Nu e greu de bănuit cu a cui “agendă” va semăna această agendă prezidenţială.

Bun, să facem însă un pas în spate, înainte să aruncăm cu mocirlă în orice proiect de bună credinţă – şi proiectul celor de la FP are toate şansele să fie exact asta. În toate marile democraţii ale lumii, presa este partizană politic. În SUA se cunoasc foarte bine care sunt publicaţiile republicanilor şi care ale democraţilor. Acelaşi lucru este valabil şi în Franţa sau Marea Britanie. Care să fie atunci problema în România?

În presa noastră (cu câteva excepţii) nu există o asumare pe faţă a simpatiilor politice. Publicaţiile şi proiectele de genul celui amintit mai sus, joaca cartea imparţialităţii încercând se inducă în eroare cititorii mai puţin la curent cu dedesubturile acţionariatelor diverse instituţii media. E cartea falsului independent.

Vorba lui Vântu: “apăraţi-vă statul!”.

via Adevărul

Mai ales in ziua de azi, martori imi sunt iranienii cu antenele lor de satelit cu tot sau moldovenii cu twitter, nu poti. Situatia devine cu atat mai complicata in cazul Nistorescu, cata vreme exista si un cotidianul.ro peste care nu e sef, un site cu bloguri, precum cel de fata, unde este bestelit fara posibilitate de control. E ca si cum Ceausescu si-ar fi tinut discursurile, toate discursurile, cu Doina Cornea in spate, fluturand o pancarda pe care sa scrie “Jos Dictatura!”

Regulile jocului s-au schimbat oarecum din apele tulburi în care era obişnuit să înoate brontozaurul de Nistorescu. Din păcate, avem informaţia, însă lumea e condusă ca mai tot timpul în istorie, de bani.

Sincer să fiu când am dat peste link-ul asta pe Twitter (sic!), mi-am făcut nişte aşteptări foarte mari – uite, imi zic, dacă noi nu suntem în stare să clarificăm lucrurile cu revoluţia, să vină tot aştia de pe insula lor să le pună la punct, că tot există un oarecare apetit britanic pentru istoria noastră recentă.

Articolul propune câtevă subiecte relativ interesante, însă în mare este destul de siropos pentru gusturile mele, romanţat aşa pe stilul reportajelor cîştigătoare de EMY ale protv-ului. Aşa cum dă bine într-o poveste, Ed Vulliamy a lu’ Observer, se întoarce în România după 20 de ani să ia spiritul locurilor şi al vremurilor. Desigur ca un jurnalist respectabil, ar trebui să-şi dea seama cât de relevante sunt nostalgiile interlocutorilor săi după 20 de ani de la evenimentele pe care le relatează, dar merge mai departe, de amorul artei. Între noi fie vorba, putea să se bazeze mai bine pe propiile amintiri şi ieşea un articol mai reuşit.

Pentru occidentalul nostru îmbibat cu multe decenii de democraţie-monarhie-constituţional-parlamentară, asasinatul celor 2 dictatori de tristă amintire, reprezintă un subiect de presă la orice oră, şi să aduci un faţă chiar un membru al plutonului de execuţie e suficient de exotic. Dorin-Marian Cirlan pare un om de treabă, cândva un militar destul de neînsemnat, căruia istoria i-a rezervat un rol poate peste puteri. Astăzi încearcă să-şi creeze o poveste acceptabilă pe care să şi-o lase posterităţii. Sunt tot felul de detalii picante şi pline de imaginaţie de genul “ultimele cuvinte ale dictatorului” sau “Ceauşescu a murit cântând Internaţionala”. Momentul de real amuzament pentru cititorul român este cel în care susnumitul povesteşte natural cum, şezând pe cadavrul împuşcatului (pentru că era cel mai comod loc), îşi pătează uniforma de camuflaj (un detaliu literar) şi apoi remarcă cu stupoare că “armata nu i-a plătit niciodată curăţarea pantalonilor” (nota blogului: aşa cum plătea statul român în general soldaţilor )))

Pe lângă Ion Caramitru, un amnezic frumos care se visează romantic călărind pe taburi, jurnalistului nostru (pot să-i spun aşa deja mă simt ataşat de el cumva), ia un interviu şi Cordruţei Cruceanu, o altă doamnă bine intenţionată. Şi aşa ajungem şi unde vroaim eu.

Of all the hundreds of speeches Iliescu made and has made since then,” recalls Cordruta Cruceanu, “the one that sticks in my mind was when he said: ‘In a country like Romania, it was impossible to have a revolution, so it had to be staged.‘ That is the closest he has ever come to admitting what almost everybody believes, or knows, to have happened.”

Partea faină la istorie, e că de multe ori chestiile importante stau în detalii. Sigur toţi ştim (credem că ştim), că Iliescu, că terorişti, că mai degrabă lovitură de stat, conspiraţii…etc. Ce vreau să zic: eu nu cred că Iliescu a zis vreodată aşa ceva. Sună super bine, dar animalul asta comunist s-a mişcat mult prea abil prin faţa camerelor de filmat, a microfoanelor şi a istoriei încât să facă gafa de a recunpaşte public că întreaga sa carieră politică postdecembristă se bazează de fapt pe o farsă. Eu unul nu am putut găsi nicăieri pe net o referinţă la acest discurs – ceea ce nu înseamnă că nu există.

Ziarele româneşti mi-au dovedit încă o dată că au redacţiile pline de traducători angajaţi pe posturi de redactori – cam toate au preluat ştirea, dându-şi silinţa să o rescrie cât mai bine. Niciuna din publicaţiile care au găzduit acest articol nu a ridicat vreun semn de întrebare, sau a căutat vreo referinţa la discursul fantomă citat de doamnă Cruceanu: Cotidianul, Adevărul, Realitatea, HotNews, Ziua. Singurii care au mai mişcat câte ceva sunt comentatorii articolelor care au demontat o parte din afirmaţiile deplasate din articol, probabil de unde şi vorba “cititorii noştri sunt mai deştepţi decât noi”.

În final, bucata asta ramâne o monstră de presă nereuşită,  în ciuda ingredientelor de “calitate”, dat fiind raportul scriiturii cu realitatea obiectivă – sau cel puţin ce percep eu din ea. Titlul asta dat, destul de mişeleşte, e ca şi cum aş scrie un articol despre mersul americanilor pe lună şi aş cita un conspiraţionist. La final aş pune titlu mare Neil Armstrong: “Date fiind problemele de ordin tehnic, imposibil de depăşit la momentul 1969, nu am putut să ajungem pe lună, aşă ca a trebuit să regizăm toată treaba asta”.

Ce-mi mai place iarăşi e Comisia Europeana, nu vă pot spune exact ce este, dar cert e că e un soi de organizaţie din asta non-profit sau ceva de genul, care se luptă cu companiile de telefonie mobilă că să putem, noi europenii, să vorbim mai ieftin la mobil – aceasta fiind una dintre principalele noastre activităţi, ca şi europeni. De altfel acest organism este atât de eficient, încât de ceva vreme ştirile despre viictoriile reputate au devenit mai dese decât cele despre fictiva porcină. Lor trebuie să le mulţumim pentru:

- portabilitatea numerelor intre operatori;

- tarife mai mici la voce, date şi sms in roaming;

- decodarea gratuită a telefoanelor;

- viitorul încărcator universal de telefoane;

Asta da eficienţă, dacă ar fi o “Comisia Europeană” şi pentru justiţie, educaţie, agricultură, ar fi super. Aşa ca mai scutiţi-i pe bieţii europarlamentari de întrebări de genul “ce a facut UE pentru noi?” şi întrebaţi “ce putem noi face pentru UE?”. Vorba lu împuşcatu.

Eu dau o fugă pân la Car-fur.

Nu pot să mă-ntreb totuşi ce-o fi fost in capu alora de la Forbes (dacă nu o fi fost doar o mică şpagă în buzunar) – şi încep să cred că şi la americani se face jurnalism cu internetu ca la noi. Dai un Google, vezi nişte poze faine cu Piaţa Mare, vezi cum stau oamenii cu ozonul, dai pe-un site de imobiliare şi gata materialul. Sau asta era pe vremea când patrupedele nu stăpâneau străzile şi umbla vorba prin burg că ne trag ăştia centur?

Foto: zoso.ro