Vă mărturisesc că de ceva vreme lucrez la nişte chestii al naibii de importante, am nişte proiecte, sunt implicat în nişte iniţiative, lucruri aşa de serioase că nici n-aş sti de unde să încep să le explic. Sunt aşa de ocupat încât dacă m-ar suna Obama, ar trebui să aştepte 2 ore până termin de vorbit alte chestii mai importante. Programul îmi e minuţios împărţit: mă trezesc cu noaptea-n cap, câteodata chiar mai devreme de 9; nu mai fac băi cu spumă în cadă, doar duşuri scurte;  când merg la bancă nu mai fac conversaţie cu tipa de la ghişeu, aşa cum s-ar cuveni. Şi cam peste tot, alerg. Timpul astă e un tiran!

Astă seară mi-am rupt de la gură nişte secunde preţioase să-l ascult pe profetul meu preferat, domnul europarlamentar George Becali, şi mi-a zburat mintea, dacă mi se permite, spre fizica cuantica. Oh da, fizica cuantică, cea mai facilă armă a filosofului de carafă – cine n-a folosit-o măcar o dată într-o dezbatere cu un tovaraş în cramă, nu se numeşte că e liber cugetător.

Şi-mi zic, uite bă, tu eşti un om ocupat aşa, toată ziua stânga dreapta, te-nvârţi, te-agiţi ca sifonul, n-ai timp de nimic. Şi aşa trec pe lângă tine, finale, festivaluri, guverne peste guverne, stânga-dreapta, dreapta-stânga. Ceva e clar, dacă tot timpul ai ceva de făcut nu mai apuci să şi vezi ce se întâmplă în jurul tău. Uite la bietul Băse, el cum e ocupat toată ziua cu ţară şi Udrea şi cu alea, nu mai vede că fică-sa aia mică i-o tută sau că Micul Titulescu s-a făcut mare.

Tadaaaam! iată şi revelaţia: nu poţi fi în acelaşi timp şi spectator şi actor, sau mă rog jucător. Nu mă întrebaţi cum se leagă asta cu fizica cuantică, pentru că sincer nu aveţi cunoştinţele ştiinţifice necesare să avem această conversaţie.

De aproape 5 ani îmi bat capul, fără prea mare succes să scot un proiect din pozele făcute la fotbal, cu cea mai tare echipă din Sibiu, Creativii. Cu o mână pe declanşator şi un picior în teren, reuşesc performanţa să joc fotbal ca un fotograf şi să pozez ca un fotbalist. Amicul Adi prezent şi el la un meci, a făcut poza asta, pe care aş  fi vrut să o fac eu. Omul n-are nicio vină, dar între noi fie vorba, poza mai mult îmi aparţine mie decât lui: e subiectul meu, echipa mea, aparatul meu, curu’ meu.

Foto: Neagoe

În 1990, Mona Simon are 10 ani. În anul acesta, cea mai mare parte a saşilor părăsesc Transilvania, la aproape 850 de ani de la venirea lor, migrând „înapoi”în Germania. În proiectul „Memories of a beloved place” Mona revine după aproape 20 de ani spre locurile copilăriei pentru a se regăsi pe sine. Amintirile se amestecă cu realitatea, în timp ce imaginile documentează povestea atemporală a unui loc situat undeva la limita dintre real şi un produs al inconştientului fotografului.

Foto: Mona Simon