Vă mărturisesc că de ceva vreme lucrez la nişte chestii al naibii de importante, am nişte proiecte, sunt implicat în nişte iniţiative, lucruri aşa de serioase că nici n-aş sti de unde să încep să le explic. Sunt aşa de ocupat încât dacă m-ar suna Obama, ar trebui să aştepte 2 ore până termin de vorbit alte chestii mai importante. Programul îmi e minuţios împărţit: mă trezesc cu noaptea-n cap, câteodata chiar mai devreme de 9; nu mai fac băi cu spumă în cadă, doar duşuri scurte;  când merg la bancă nu mai fac conversaţie cu tipa de la ghişeu, aşa cum s-ar cuveni. Şi cam peste tot, alerg. Timpul astă e un tiran!

Astă seară mi-am rupt de la gură nişte secunde preţioase să-l ascult pe profetul meu preferat, domnul europarlamentar George Becali, şi mi-a zburat mintea, dacă mi se permite, spre fizica cuantica. Oh da, fizica cuantică, cea mai facilă armă a filosofului de carafă – cine n-a folosit-o măcar o dată într-o dezbatere cu un tovaraş în cramă, nu se numeşte că e liber cugetător.

Şi-mi zic, uite bă, tu eşti un om ocupat aşa, toată ziua stânga dreapta, te-nvârţi, te-agiţi ca sifonul, n-ai timp de nimic. Şi aşa trec pe lângă tine, finale, festivaluri, guverne peste guverne, stânga-dreapta, dreapta-stânga. Ceva e clar, dacă tot timpul ai ceva de făcut nu mai apuci să şi vezi ce se întâmplă în jurul tău. Uite la bietul Băse, el cum e ocupat toată ziua cu ţară şi Udrea şi cu alea, nu mai vede că fică-sa aia mică i-o tută sau că Micul Titulescu s-a făcut mare.

Tadaaaam! iată şi revelaţia: nu poţi fi în acelaşi timp şi spectator şi actor, sau mă rog jucător. Nu mă întrebaţi cum se leagă asta cu fizica cuantică, pentru că sincer nu aveţi cunoştinţele ştiinţifice necesare să avem această conversaţie.

De aproape 5 ani îmi bat capul, fără prea mare succes să scot un proiect din pozele făcute la fotbal, cu cea mai tare echipă din Sibiu, Creativii. Cu o mână pe declanşator şi un picior în teren, reuşesc performanţa să joc fotbal ca un fotograf şi să pozez ca un fotbalist. Amicul Adi prezent şi el la un meci, a făcut poza asta, pe care aş  fi vrut să o fac eu. Omul n-are nicio vină, dar între noi fie vorba, poza mai mult îmi aparţine mie decât lui: e subiectul meu, echipa mea, aparatul meu, curu’ meu.

Zilele trecute am dat peste un articol de-al sau pe tema Wiki Leaks, tradus de Cotidianul. Pe langa cateva observatii foarte misto despre natura serviciilor de informatii si utilitatea ambasadelor in ziua de azi, mi-a ramas paragraful asta de incheiere, cu un gust profund amar:

“Am avut ocazia să scriu că tehnologia avansează astăzi ca un crab, adică de-a îndărătelea. La un secol după ce telegraful fără fir a revoluţionat comunicaţiile, Internetul a restabilit un telegraf cu fire (telefonice). Videocasetele (analogice) permiseseră cercetărilor în cinema să exploreze un film pas cu pas, mergând înainte şi înapoi şi descoperind toate secretele de montaj, în timp ce astăzi CD-urile (numerice) nu permit să sari decât din capitol în capitol, adică prin macroproporţii. (…) Nu este deci deloc extraordinar faptul că politica şi tehnicile de comunicare revin încet la maşinile trase de cai.”

Randurile astea imi amintesc de jurnalul lui Plesu, in care simteai pe masura ce  omul si textul inaintau in ani, cum spaimele incapacitatii de adaptare la lumea de jur il copleseau si simteam cum un val se aseaza peste aceasta minte altadata atat de agera.

Contrar aparentelor n-am fost niciodata un mare fan al tehnologiei, sau al tehnologizarii dar nu pot sa nu remarc fobia care l-a cuprins pe semiotician, care vorbeste pe langa, despre niste chestii pe care nu le intelege, fara ca acestea sa fie rocket-science. Teoria asta ca orice avans tehnologic, nu e decat un regres, e atat de prafuita, incat un Eco de acum 10-15 ani s-ar fi prapadit de ras citindt paragraful de mai sus.

Din când în când liniştea e ruptă de cei care pleacă trântind fără să vrea uşa grea de fier. Un altul îşi ia locul în faţa oglinzii şi, pentru  20-30 de minute tot ce poate vedea este propria imagine. Vad acolo oameni cu feţele ridate de expresii îngheţate prea mult timp, cu cearcăne mari şi par tot mai puţin. Experienţa e terifiantă, pe cât de purificatoare.

Din când în când cei doi cerberi se angajează în conversaţii despre carnea de porc – românească, nu aia din import – în timp ce în surdină, sau poate chiar asurzitor, se aud acorduri fine de radio eveniment. Fără să-ţi dai seama, pe notele sublime ale lui Cosmin Chelcea, înfăţisarea ţi se schimbă tot mai mult. Găseşti o ultimă urmă de tinereţe în tine, şi ca atunci în prima zi, peretii albi şi usa alba sunt martorii unui nou început.

Le multumeşti cerberilor pentru experianţa catharsică, dai buna ziua celor ce-aşteptă încă încordaţi şi-ţi scoţi scalpul proaspat expus, în vântul de februarie.

Tinand cont ca nu pot nici macar sa vorbesc la telefon in timp ce conduc (sic), nu inteleg de ce insist sa ma uit la tv in timp ce lucrez. Alte lucruri pe care nu le pot face simultan: sa-mi ating varful nasului cu limba in timp ce joc bowling, sa joc fotbal si sa fiu bun la asta, sa fac bani si sa respect principii, sa gandesc si sa scriu.

Sunt cel putin doua feluri de-a pierde vremea: unul in care de fapt faci chestii, pe care n-ar trebui (vrea) sa le faci (cum ar fi sa citesti carte proasta care ar tb sa te invete ceva) si altul in care pierzi pur si simplu vremea (de ex sa citesti o carte buna, dar complet inutila).

Te poti alege cu mai multa inspiratie dintr-un sezon de Californication decat dintr-o carte de Kafka. Checked.

Oamenii se uita la telenovele sud-nord-americane ca sa-si proiecteze in ele vietile nereusite. Da stiu, e veche ->vezi titlu. Acum ca ma gandesc, morfina asta in format avi e un produs care trebuia sa existe, data fiind cererea de pe piata.

Pentru anul ce urmeaza imi propun sa scriu posturi mai legate, sa dau lectii de viata unora care nu ma cunosc si sa fie pace in lume. M-am uitat la Miss Venezuela pe Acasa TV