Zilele trecute am dat peste un articol de-al sau pe tema Wiki Leaks, tradus de Cotidianul. Pe langa cateva observatii foarte misto despre natura serviciilor de informatii si utilitatea ambasadelor in ziua de azi, mi-a ramas paragraful asta de incheiere, cu un gust profund amar:

“Am avut ocazia să scriu că tehnologia avansează astăzi ca un crab, adică de-a îndărătelea. La un secol după ce telegraful fără fir a revoluţionat comunicaţiile, Internetul a restabilit un telegraf cu fire (telefonice). Videocasetele (analogice) permiseseră cercetărilor în cinema să exploreze un film pas cu pas, mergând înainte şi înapoi şi descoperind toate secretele de montaj, în timp ce astăzi CD-urile (numerice) nu permit să sari decât din capitol în capitol, adică prin macroproporţii. (…) Nu este deci deloc extraordinar faptul că politica şi tehnicile de comunicare revin încet la maşinile trase de cai.”

Randurile astea imi amintesc de jurnalul lui Plesu, in care simteai pe masura ce  omul si textul inaintau in ani, cum spaimele incapacitatii de adaptare la lumea de jur il copleseau si simteam cum un val se aseaza peste aceasta minte altadata atat de agera.

Contrar aparentelor n-am fost niciodata un mare fan al tehnologiei, sau al tehnologizarii dar nu pot sa nu remarc fobia care l-a cuprins pe semiotician, care vorbeste pe langa, despre niste chestii pe care nu le intelege, fara ca acestea sa fie rocket-science. Teoria asta ca orice avans tehnologic, nu e decat un regres, e atat de prafuita, incat un Eco de acum 10-15 ani s-ar fi prapadit de ras citindt paragraful de mai sus.

Din când în când liniştea e ruptă de cei care pleacă trântind fără să vrea uşa grea de fier. Un altul îşi ia locul în faţa oglinzii şi, pentru  20-30 de minute tot ce poate vedea este propria imagine. Vad acolo oameni cu feţele ridate de expresii îngheţate prea mult timp, cu cearcăne mari şi par tot mai puţin. Experienţa e terifiantă, pe cât de purificatoare.

Din când în când cei doi cerberi se angajează în conversaţii despre carnea de porc – românească, nu aia din import – în timp ce în surdină, sau poate chiar asurzitor, se aud acorduri fine de radio eveniment. Fără să-ţi dai seama, pe notele sublime ale lui Cosmin Chelcea, înfăţisarea ţi se schimbă tot mai mult. Găseşti o ultimă urmă de tinereţe în tine, şi ca atunci în prima zi, peretii albi şi usa alba sunt martorii unui nou început.

Le multumeşti cerberilor pentru experianţa catharsică, dai buna ziua celor ce-aşteptă încă încordaţi şi-ţi scoţi scalpul proaspat expus, în vântul de februarie.

Tinand cont ca nu pot nici macar sa vorbesc la telefon in timp ce conduc (sic), nu inteleg de ce insist sa ma uit la tv in timp ce lucrez. Alte lucruri pe care nu le pot face simultan: sa-mi ating varful nasului cu limba in timp ce joc bowling, sa joc fotbal si sa fiu bun la asta, sa fac bani si sa respect principii, sa gandesc si sa scriu.

Sunt cel putin doua feluri de-a pierde vremea: unul in care de fapt faci chestii, pe care n-ar trebui (vrea) sa le faci (cum ar fi sa citesti carte proasta care ar tb sa te invete ceva) si altul in care pierzi pur si simplu vremea (de ex sa citesti o carte buna, dar complet inutila).

Te poti alege cu mai multa inspiratie dintr-un sezon de Californication decat dintr-o carte de Kafka. Checked.

Oamenii se uita la telenovele sud-nord-americane ca sa-si proiecteze in ele vietile nereusite. Da stiu, e veche ->vezi titlu. Acum ca ma gandesc, morfina asta in format avi e un produs care trebuia sa existe, data fiind cererea de pe piata.

Pentru anul ce urmeaza imi propun sa scriu posturi mai legate, sa dau lectii de viata unora care nu ma cunosc si sa fie pace in lume. M-am uitat la Miss Venezuela pe Acasa TV

M-am hotarat ca trebuie sa-mi restabilesc cumva statutul de blogger proeminent de provincie. Cand m-am intors in Sibiu, mi-am facut un calcul simplutz din care-am concluzionat ca e mai usor sa faci pe desteptul intr-un oras  mic decat intr-unul mare si cum aici mai avem o intrare, o cunostinta, o maslina, treaba era ca si facuta. Daaaaaar vad ca in ultima vreme nu mai primesc nici macar invitatii la intalnirile colegilor de blogosfera provinciala. Pai treaba-i asta? S-ar putea sa fie gura mea rea, dar mai degraba pariez pe apucaturile antisociale.

Trec acum prin checklistul de wannabe blogger si-mi revin: - foloseste un limbaj colocvial, pe alocuri trivial chiar, ar putea fi bloggerul de la tine de pe strada – checked; - vede semnificatii adanci in cele mai banale intamplari si reuseste sa dea lectii de viata – checked; - combate bine, nu e nici cu aia, nici cu ailalti, insa mereu de partea dreptatii – doublechecked; - un om inaintea vremurilor, vede schimbarea in lumea din jur, scrie marea introducere la Originea Speciilor, iar dupa 2-3 zile schiteaza primele pagini dintr-o noua lucrare revolutionara – checked; – in putinul timp liber citeste carti, scrise, vizioneaza filme artistice si documentare, isi impartaseste parerile critice cu cititorii (?). Asta era. Un blogger adevarat are in primul rand datoria de a-i ajuta pe cei prea ocupati cu feed readerul, sa mai citeasca o carte buna, sa mai scoata un film tare de pe torente, din contra sa se fereasca de pericolele filmelor de duzina. Bloggerul isi va face totusi datoria si le va viziona si pe acestea chiar daca au nota proasta pe imdb, un  sacrificiul de multe ori trecut cu vederea.  Partea cu cartile am pus-o mai mult de umplutura, nu intra in atributii dar poate da bine la publicul feminin.

Californication este versiunea pentru barbati a lu Sex and the City, din pacate. Asta pentru ca ma asteptam sa fie ceva mai altfel, vroiam filmul ala care sa te faca sa razi si la sfarsit sa te faca sa te gandesti la sensul vietii si la libertatea spiritului. De fapt cam asta face, dar ma enerveaza ca e asa de explicit si cum naiba a devenit chestia asta asa de comerciala? Ah, asta cu libertatea spiritului era de la o veche reclama la cola, acum imi amintesc. Drept e ca, un barbat la 40 de ani, da mult mai bine pe sticla decat o urata cu nasu lung de 40 de ani, si in general nu numai pe sticla. Bine in film, Mulder si-o trage cu mai multe tipe de 40 de ani dar o sa vedeti ca nu seamana deloc cu Sarah Jessica Parker. V-am zis ca e pentru barbati. Si pentru un anumit tip de femei dar de asta te prinzi numai cand iti dai seama ca de fapt toata intriga e cum reuseste Mulder sa-si reuneasca familia. E un serial cu multe perechi de tzatze per episod, asa ca indiferent de cum apreciati scenariul in final nu te poti declara nemultumit. E un targ cinstit. [nu uita sa introduci ceva referinte culte, de preferinta legate de un artist obscur, de care sa nu fi auzit cititorii, fa-o cu siguranta cunoscatorului] Amestecul acesta de replici ironice cu cadre ilustrand corpuri perfecte ale doamnelor LA-ului trecute prin patul lui Mulder, mereu obsedate de aparente, imi aminteste de fotografiile lui Larry Sultan cu casele califoniene devenite scene pentru filmele pentru adulti. V-am zis ca Mulder e blogger? ))

Bag pixu, acuma-mi dau seama de ce n-am mai bloguit de atata timp. It’s so 2008