Creierele nostre par sa fie pline de tot felul de informatii gresite, pe langa alte chestii. Informatiile astea, ne-au intrat in cap naiba-stie-cand si ne tot urmaresc de multe ori fara sa stim de ele, fara sa le bagam in seama, asa ca microorganismele din perina mea. Ce e interesant, e cum am ajuns sa le caram in spate.

Citeam ceva despre consumul de fildes din China si mi-am amntit dintr-o data, de profesoara noastra de geografie din a sasea. Era o tipa destul de dragutza, cam tinerica, putin rotunjoara da nu prea mult. Nu stiu de ce mi-a ramas asta in cap, dar stiu ca ne povestise la un moment dat de o chestie, cimitirul elefantilor. Se facea ca, elefantii chiar inainte sa moara (stiind asta din timp) se retrag cuminti spre un loc secret unde mor ei, elefantii. Pe vremea aia informatia asta nu mi s-a parut mai spectaculoasa decat, sa zic, procesul de subductie al placilor tectonice (bleeeah!?), dar azi, gratie darului lui Dumnezeu pentru oameni care se numeste wikipedia, pot face ceea ce-mi place mai mult. Adica, sa pun la indoiala prostiile din capetele oamenilor. In cazul de fata, al meu. Se dovedeste deci, ca era doar o alta legenda, poveste venita undeva dintre barfe si filmele cu Tarzan. I kid you not.

Ce vreau eu sa zic, e ca, de multe ori nu suntem noi responsabili pentru prostiile pe care le-avem stocate pe memoria fixa, ci altii, oameni de bine in care la un moment dat ne-am pus toata increderea: prieteni, profesori, catei, bunci, parinti, vecinu de la 2. Insa daca de anumite prostii nu avem nicio problema sa ne despartim, observand elefantul din incapere, pe altele le tinem cu noi toata viata si mai rau le mai spunem si la altii sa se bucure si ei.

Acum daca voi vedeti si altceva in poza de mai jos, in afara de zgomot de la un ISO mult prea mare, eu nu pot decat sa ma bucur sa va am printre cititori, iar daca nu, fie ca lumina sarbatorilor sa va lumineze SMS-urile.

M-am uitat azi la încă un film cu armată “Biloxi blues” care s-a încheiat cu o replica interesantă care se leagă cumva şi de amintirile noastre din comunism. Tipul care povesteşte, zice cum, după toate traumele suferite în perioada de instrucţie de la Biloxi, peste ani, a ajuns să-şi dea seama ca a fost cea mai faină perioadă din viaţa lui, şi asta pentru că îi aminteşte de vremea când era tânăr. Cam aşa şi la noi, ne auzim mai mereu unchii, bunicii, taţii oftând la amintirea vremurilor acelea, pe care istoria recentă le-a catalogat “de tristă amintire”.

Aveam 7 ani în ‘89, deci experienţa mea în comunism e 0. Cel mai departe unde am putut ajunge a fost la nivelul de “şoim al patriei” şi pot spune e că eram înnebunit după uniforma aia, o băteam pe maică-mea la cap toată ziua să mă îmbrace numai cu ea. Şi cum naiba să nu-mi placă??? Alternativa: Un fel de rochie albastră şi ştrampeni … the horror! Uniforma de şoim era colorată, venea cu pantaloni călcaţi cu dungă, insignă pe cămaşa şi chipiu. O fi gândit-o şi comuniştii aştia. E cel puţin interesant cum după 20 ani în care n-am dorit atâta să scăpăm de uniforme de la grădiniţă la liceu, astăzi e din ce în ce mai acceptabilă ideea că elevii ar trebui să poarte uniforme, şi le vedem în tot mai multe unităţi de învăţamînt, de obicei cu concursul părinţilor.

În rest, în mare numai amintirile unui copil relativ normal, cu o copilărie neinfluenţată prea mult de regimul în care trăiam. Sigur au mai fost chestii mici, de ex. îmi amintesc drama prin care am trecut când am pierdut cartela de pâine, sau zilele state la coadă la alimentară pentru 2 ciocolate cu Scufiţa Roşie, dar repet, în mare nimic nu m-a făcut vreodată să am impresia că trăiesc sub un regim criminal şi că viaţa mea ar putea fi cumva semnificativ mai bună. Sigur copiii de azi se nasc cu televizorul în faţă, au jucării şi dulciuri nelimitate, plătind într-un fel fără să ştie pentru lipsurile pe care părinţii au impresia că le-au avut când au crescut ei. Istoria are şi efectul acesta pervertit de a ne influenţa prezentul prin subconştient şi atunci când noi avem impresia că o trişăm, atunci suntem cu adevărat instrumentele ei.

Acum eu nu ştiu ce să mai cred, ori Google o ajuns la fundul sacului şi nu mai ştie cum să scoată milioanele să mă plătescă – ori avem un sistem educaţional de căcat şi o conştiinţă publică egală cu zero.

Mă tot gândesc nici să nu mai ridic dimploma aia de la facultate, că pot trăi liniştit pe-o insulaă din Caraibe din banii plătiţi pe AdWords de ăştia care fac lucrări de licenţă. Actuale, de calitate, ieftine.

În fapt ministerul Abramburicăi e un mare fraier la faza asta, pentru că nu observă oportunitatea de business aici, adică tocmai şansa de a scoate învăţământul din grevă,  de a plăti salariile profesorilor. În acelaşi timp elevii nu ar mai trebui să dea teste naţionale. Vreodată.

Diplome de licenţă cu comandă online!  Cu o campanie de marketing agresivă, cu virale, spoturi TV în prime-time, campanie de AdWords, tot tacâmul. Diplome de criză. Pe carton de 180 cu plata ramburs sau alternativa mai ieftină, în format PDF cu plata cu cardul sau SMS. De calitate. Ieftine. Avantaje comenyi multiple. Stoc inepuizabil. Toate domeniile de licenţă.

Partea proasta e ca probabil am folosit de mai multe ori expresiiile astea asa cum de multe ori am tentatia sa zic “succesuri” din reflex. Daca ziceai “Mişto” si “naşpa” acum nici 10 ani erai un exentric, acum nu mai esti nimic, e litera de lege. Cica e o regula ca din amestecul a 2 limbi se impune cea mai superioara …

Un personaj ca Abramburica, ar putea sa conteste ca o diploma de la James Madison University si una eliberata de Universitatea Romano-Americana, is cam tot pe-acolo, dar nu un om in toate mintile. Ah, ca domn’soara Basescu a fost intr-o vizita de 2 semestre pe-acolo e altceva, dar ca diploma a fost eliberat in Romania (si de o universitate cu un renume discutabil ) e de fapt o alta pata pe cv-ul buzatei noastre independente-neindependente.

Da nene si eu am facut ultimul semestru de facultate la engleji, dar asta nu inseamna ca imi fac veacu pe la intalnirile de alumni din York. M-am intors frumos acasa, si dupa ce mi-am luat restantele mi-au dat si diploma romaneasca pe care nici pana azi n-am vazut-o la fata (din lipsa de interes reciproca). Pai ce, is prosti aia s-arunce cu diplome in stanga si-n dreapta la toti turistii? Pai nu, ca acolo o diploma valoreaza mai mult decat hartia pe care a fost tiparita, si nu-s tampiti sa-si devalorizeze bunul cel mai de pret.

Campania asta electorala pare din ce in ce mai mult ca are un singur candidat.

Io o trebuit sa intru pe net si sa caut “second degree equation” ca sa gasesc pozele astea 2:

Cu aceasta ocazie doresc la multumesc profesorilor mei de Matematici speciale si Analiza din facultate:

Ivan: 4-4-5 Rasa: 4-5, 5 Gavrea: 4-5 si altii pe care nu m-i pot aminti din aceleasi motive.
Si nu, nu e vorba de numerele lor de la masina, ca in cazul teribilei aspirante la europarlamentism.

A si sa nu credeti ca am uitat ca int(A U B) = int(A) U int(B) ca altfel si acum faceam analiza spatiilor vectoriale.

Ce bine ma simt ca stiu chestia asta.

E genul de lucru pe care il poti strecura intr-o conversatie cu o gagica si ceva util in viata, in general.

Dacă încă nu aţi auzit încă de TED şi nu credeţi că TED.com e cel mai tare site din Internet, acum e ultima şansa. Luaţi-vă 100-200 de ore libere şi uitaţi-vă la toate video-urile de pe site-ul astă. O să vă schimbe viaţa. Sau cel puţin o să aveţi mai multe teme de conversaţie când iesiţi la bere după fotbal.

Printre vorbitorii de anul asta s-a numărat şi antipaticul Bill Gates care a vorbit despre ţânţari, malarie şi educaţie. A fost cel puţin la fel de plictisitor vorbind despre malarie, cât Al Gore vorbind pentru prima dată la TED despre încălzirea globală cu ani în urmă. Lecţie de învăţat: nu abordaţi teme care nu vă pasionează, chiar dacă par “corecte” – publicul o să-şi dea seama.

Altfel au stat lucrurile când a venit momentul să vorbească despre educaţie. Aşa cum ştim Billy Boy la fel ca şi tizul său de la Apple au renunţat la facultate în tinereţe şi educaţia este pentru ei un subiect foarte sensibil. Dovadă stă şi celebrul discurs al lui Jobs din 2005 în faţa absolvenţilor de la Standford. “Am renunţat la facultate după 6 luni şi a fost una dintre cele mai bune decizii pe care am luat-o.”, zice zi Apple guru.

Ca să mă întorc la Gates, se poate vedea licărirea din ochii lui când începe să vorbească despre sistemul educaţional, cu succesele şi gafele educaţiei americane. Când încearcă să-şi convingă audienţa că educaţia este modalitatea prin care poporul american poate rămâne cel mai puternic din lume,  o face cu pasiunea omului care a vazut partea proastă a sistemului, dar îi înţelege perfect utilitatea.

Dacă sistemul educaţional american e prost, ce mai putem zice noi? Am terminat o facultate de 5 ani, dar acolo nu cred ca rezistam nici 6 luni şi sincer cred că aşa era cel mai corect.

Locurile la facultate subvenţionate de stat sunt cancerul educaţiei româneşti. Pe lângă faptul că populaţia îmbătrâneşte, o mare parte din populaţia activă a ţării îşi face veacul prin facultăţi şi mai nou masterate şi doctorate. Teoretic la terminarea ciclului de studiu ne trezim cu o forţă de muncă supra-specializată. În practică, bănuiesc că mai mult de 80%  din cei care termină cursurile unei facultăţi nu sunt în nici un fel pregătiţi pentru integrarea în piaţa muncii. Între timp locurile de muncă necalificată sunt ocupate de filipinezi.

În mod total genial statul român mai subvenţionează şi un număr mare de locuri la master şi doctorat. De multe ori staff-ul facultăţilor este presat să convingă studenţii să se înscrie pe aceste locuri subvenţionate, fără a face o selecţie foarte riguroasă. Obsesia facultăţilor de a creşte în dimensiune, de a absorbi tot mai mulţi bani din acesti bani a dat naştere odiosului master-referat. Te prezinţi de câteva ori pe lună la nişte caricaturi de examene care de cele mai multe ori înseamnă doar să predai un referat, şi după un an jumătate mai agăţi o diplomă la brăcinar. Şi tot aşa, pănă te trezeşti la 30 de ani trecut prin toate pseudo-încercările la care te-a forţat sistemul idiot şi nu şti cum să scoţi banii de avans pentru garsoniera de la mansardă în care-o să te bată vântul 30 de ani pân-o s-o tot plăteşti.

Dacă nu aţi observat până acum toate similitudinile dintre  mine Steve Jobs şi Bill Gates, vă zic acum: io nu mă mut la mansardă.

Ieri:
Ieri pe seară mă-ntorceam ceva mai liniştit de la scârbici, tot pe aceeaşi blestemată de stradă, când ţuşti, îmi sare-n faţă ditamai groapa.  Trag tare dreaptă, intrând pe contrasens, mai-mai să intru într-unu care venea cuminte pe banda lui. Noroc că m-a evitat în ultimul moment.

Aseară:
Îl chem pe taica-meo să vadă ca, la jurnalul de la Realitatea Sibiu, pe lângă poveşti lacrimogene, gen pro+tv+emmy, apăruse la tv fix groapa cu care m-am întâlnit eu cu o zi în urmă. Zic, uite taica-meo, asta-i groapa, e celebră. Cică săpaseră nişte francezi (why? because they’re french) şi acum tot ei francezii tb să o şi astupe. Da de fapt ei o astupaseră, da cineva o furat pietrişul – probabil vântu. Parcă văd ca o sa fure şi groapa acum.

Azi-dimineaţă:
La -5 grade cât era azi pe la 11 7:30, când veneam eu la birou, o gaşkă de muncitori îşi făceau de lucru cu subiectul explicat mai sus.

Şi să vă mai aud că ziceţi că jurnaliştii aştia nu-s buni la nimic. Drept îi că n-ar fi pus şi ei mâna la o meserie adevărată, de exemplu să astupe groapa. Au măsurat-o latitudinal şi longitudinal, au pozat-o, au filmat-o, au pudrat-o să dea bine pe sticlă. Da atât.

Văzându-mi nota la bac pe peretele din curtea de la Lazăr, m-am simţit eliberat. De-atunci nici prind gând nu mi-a mai trecut să pun mâna pe-o carte cu rânduri scurte şi rima-ncucişata, împerecheată, îmbrăţişată sau nici măcar monorimă. Sunt un succes al învăţământului tehnic românesc. Din punctul ăstă de vedere.