Zilele trecute am dat peste un articol de-al sau pe tema Wiki Leaks, tradus de Cotidianul. Pe langa cateva observatii foarte misto despre natura serviciilor de informatii si utilitatea ambasadelor in ziua de azi, mi-a ramas paragraful asta de incheiere, cu un gust profund amar:

“Am avut ocazia să scriu că tehnologia avansează astăzi ca un crab, adică de-a îndărătelea. La un secol după ce telegraful fără fir a revoluţionat comunicaţiile, Internetul a restabilit un telegraf cu fire (telefonice). Videocasetele (analogice) permiseseră cercetărilor în cinema să exploreze un film pas cu pas, mergând înainte şi înapoi şi descoperind toate secretele de montaj, în timp ce astăzi CD-urile (numerice) nu permit să sari decât din capitol în capitol, adică prin macroproporţii. (…) Nu este deci deloc extraordinar faptul că politica şi tehnicile de comunicare revin încet la maşinile trase de cai.”

Randurile astea imi amintesc de jurnalul lui Plesu, in care simteai pe masura ce  omul si textul inaintau in ani, cum spaimele incapacitatii de adaptare la lumea de jur il copleseau si simteam cum un val se aseaza peste aceasta minte altadata atat de agera.

Contrar aparentelor n-am fost niciodata un mare fan al tehnologiei, sau al tehnologizarii dar nu pot sa nu remarc fobia care l-a cuprins pe semiotician, care vorbeste pe langa, despre niste chestii pe care nu le intelege, fara ca acestea sa fie rocket-science. Teoria asta ca orice avans tehnologic, nu e decat un regres, e atat de prafuita, incat un Eco de acum 10-15 ani s-ar fi prapadit de ras citindt paragraful de mai sus.

În 1990, Mona Simon are 10 ani. În anul acesta, cea mai mare parte a saşilor părăsesc Transilvania, la aproape 850 de ani de la venirea lor, migrând „înapoi”în Germania. În proiectul „Memories of a beloved place” Mona revine după aproape 20 de ani spre locurile copilăriei pentru a se regăsi pe sine. Amintirile se amestecă cu realitatea, în timp ce imaginile documentează povestea atemporală a unui loc situat undeva la limita dintre real şi un produs al inconştientului fotografului.

Foto: Mona Simon

Creierele nostre par sa fie pline de tot felul de informatii gresite, pe langa alte chestii. Informatiile astea, ne-au intrat in cap naiba-stie-cand si ne tot urmaresc de multe ori fara sa stim de ele, fara sa le bagam in seama, asa ca microorganismele din perina mea. Ce e interesant, e cum am ajuns sa le caram in spate.

Citeam ceva despre consumul de fildes din China si mi-am amntit dintr-o data, de profesoara noastra de geografie din a sasea. Era o tipa destul de dragutza, cam tinerica, putin rotunjoara da nu prea mult. Nu stiu de ce mi-a ramas asta in cap, dar stiu ca ne povestise la un moment dat de o chestie, cimitirul elefantilor. Se facea ca, elefantii chiar inainte sa moara (stiind asta din timp) se retrag cuminti spre un loc secret unde mor ei, elefantii. Pe vremea aia informatia asta nu mi s-a parut mai spectaculoasa decat, sa zic, procesul de subductie al placilor tectonice (bleeeah!?), dar azi, gratie darului lui Dumnezeu pentru oameni care se numeste wikipedia, pot face ceea ce-mi place mai mult. Adica, sa pun la indoiala prostiile din capetele oamenilor. In cazul de fata, al meu. Se dovedeste deci, ca era doar o alta legenda, poveste venita undeva dintre barfe si filmele cu Tarzan. I kid you not.

Ce vreau eu sa zic, e ca, de multe ori nu suntem noi responsabili pentru prostiile pe care le-avem stocate pe memoria fixa, ci altii, oameni de bine in care la un moment dat ne-am pus toata increderea: prieteni, profesori, catei, bunci, parinti, vecinu de la 2. Insa daca de anumite prostii nu avem nicio problema sa ne despartim, observand elefantul din incapere, pe altele le tinem cu noi toata viata si mai rau le mai spunem si la altii sa se bucure si ei.

Acum daca voi vedeti si altceva in poza de mai jos, in afara de zgomot de la un ISO mult prea mare, eu nu pot decat sa ma bucur sa va am printre cititori, iar daca nu, fie ca lumina sarbatorilor sa va lumineze SMS-urile.

“Galeriile de arta Saatchi fac un clasament cu cei mai renumiti artisti din
sec XX…. BRANCUSI era pe locul 2 la 300 de voturi distanta de Picasso dar
a fost depunctat cu 2000 puncte initial pe motiv ca NU era votat din
Romania.

Trimiteti link-ul tuturor prietenilor dumneavoastra.
Votati si dumneavoastra. . Sa le aratam ca ne pasa de artistii nostri, sa le
aratam ca suntem ROMANI!

Va ia doar 30 secunde (acum e pe locul 18, inca poate fi “salvat”).

Parcul Retezat l-am ratat din cele 10 minuni naturale ale lumii, nu lasati
sa se intample la fel si cu Brancusi!

Votati Brancusi!
Din cati artisti sunt acolo…500 la numar, doar Constantin Brancusi este
din partea Romaniei…chiar merita sa il votam….e doar un click.
”
Bă aştia care aţi trimis mesajul, aţi uitat să spunneţi câte ceva despre olimpicii români şi despre femeile române.
Şi, mai tineţi minte cum ne-au furat atunci când trebuia să iasă HAGI cel mai mare fotbalist din univers pe site-ul eurosportului, de ne-au furat grădinarii şi l-au bagat pe Stoiscov?

Brâncuşi mai poate fi salvat!!!! Şi e datoria marilor caractere româneşti de pe internet să o facă!

China’s 60th Anniversary national day – timelapse and slow motion – 7D and 5DmkII from Dan Chung on Vimeo.

Nu stiu cum vedeti voi, dar pe mine tancurile alea in ziua de azi ma cam scot din sarite.

M-am uitat azi la încă un film cu armată “Biloxi blues” care s-a încheiat cu o replica interesantă care se leagă cumva şi de amintirile noastre din comunism. Tipul care povesteşte, zice cum, după toate traumele suferite în perioada de instrucţie de la Biloxi, peste ani, a ajuns să-şi dea seama ca a fost cea mai faină perioadă din viaţa lui, şi asta pentru că îi aminteşte de vremea când era tânăr. Cam aşa şi la noi, ne auzim mai mereu unchii, bunicii, taţii oftând la amintirea vremurilor acelea, pe care istoria recentă le-a catalogat “de tristă amintire”.

Aveam 7 ani în ‘89, deci experienţa mea în comunism e 0. Cel mai departe unde am putut ajunge a fost la nivelul de “şoim al patriei” şi pot spune e că eram înnebunit după uniforma aia, o băteam pe maică-mea la cap toată ziua să mă îmbrace numai cu ea. Şi cum naiba să nu-mi placă??? Alternativa: Un fel de rochie albastră şi ştrampeni … the horror! Uniforma de şoim era colorată, venea cu pantaloni călcaţi cu dungă, insignă pe cămaşa şi chipiu. O fi gândit-o şi comuniştii aştia. E cel puţin interesant cum după 20 ani în care n-am dorit atâta să scăpăm de uniforme de la grădiniţă la liceu, astăzi e din ce în ce mai acceptabilă ideea că elevii ar trebui să poarte uniforme, şi le vedem în tot mai multe unităţi de învăţamînt, de obicei cu concursul părinţilor.

În rest, în mare numai amintirile unui copil relativ normal, cu o copilărie neinfluenţată prea mult de regimul în care trăiam. Sigur au mai fost chestii mici, de ex. îmi amintesc drama prin care am trecut când am pierdut cartela de pâine, sau zilele state la coadă la alimentară pentru 2 ciocolate cu Scufiţa Roşie, dar repet, în mare nimic nu m-a făcut vreodată să am impresia că trăiesc sub un regim criminal şi că viaţa mea ar putea fi cumva semnificativ mai bună. Sigur copiii de azi se nasc cu televizorul în faţă, au jucării şi dulciuri nelimitate, plătind într-un fel fără să ştie pentru lipsurile pe care părinţii au impresia că le-au avut când au crescut ei. Istoria are şi efectul acesta pervertit de a ne influenţa prezentul prin subconştient şi atunci când noi avem impresia că o trişăm, atunci suntem cu adevărat instrumentele ei.

“Să ardă în iad.” zice o disperată, la comentariile articolului de pe Realitatea, care duce la bun sfârşit sanctificarea mediatică a celui care-mi invadează viaţa de câteva zile: Să fie violat de un negru, recomandă un alt fan rătăcit.

E vorba despre Jordan Chandler copilul îmbogăţit peste noapte – şi fără muncă aş adauga, ceea ce-l face un parvenit – după ce l-a acuzat pe ciudat de prea multă tandreţe părintească. Ştirea asta umblă a pe la noi de câteva zile, ca o fantomă prin Neverland, făcându-şi loc rapid şi pentru totdeauna în minţile tulburaţilor, care numai asta mai aşteptau.

De ce sunt atât de categoric? Nu mai suport ipocrizia. Până acum cîteva zile era ok să facem parodii, glumiţe, răutăţi, ce mai, cam toată lumea era de-acord că regele fusese gol. De faţă cu copii. Iar acum că omul a murit ştergem tot cu buretele, doar pentru că era talentat. În concluzie, dupa cum spune şi materialul de pe examiner.com, inducem ideea că atâta timp cât ai talent şi bani e ok să fii pedofil.

Şi dacă mâine, apare o a doua ştire pe CNN şi pe OTV în acelaşi timp, care să o confirme pe prima, tot n-o cred. Ştiţi de ce? Pentru că-n America nu-i ca-n România. Dacă nu era vinovat, se ducea la tribunal cu ei, din 2 timpi şi trei mişcari dovedeau nevinovaţia şi gata bâlciul. Oricum răul din punct de vedere mediatic, fusese făcut. În timpul scandalului 75% din populaţia Americii era de partea cântăreţului, iar un juriu în America este alcătuit tocmai dintr-o “bucată” de astfel de oameni. I rest my case.

Acum, ne putem relua liniştiţi vieţile plictisitoare?

PS: Şi pun pariu ca sicriul era gol