Mă trezesc vorbind despre ea cu aceeşi plictiseală şi interes disimulat cu care vorbeşte un taximetrist despre vreme. Mă întreabă lumea “ce mai fac”, sau “cum mai merg afacerile” iar răspunsul vine prompt şi invariabil “bă, ce să zic, e destul de greu, ştiţi cum e acum”. Apoi printr-o demonstraţie care nu lasă loc de interpretări, cu numere semi-catastrofice, axiome economice şi previziuni sumbre, îmi asum rolul de victimă colaterală a economiei mondiale în frunte cu deficitarul sistem bancar. Asta deşi, cu prudenţă aproape bolnăvicioasă care mă caracterizează n-am luat nicio garsoniera fără avans, niciun prăjitor de pâine fără buletin.
Sincer să vă spun nu-mi place să-mprumut nici macar o carte, deşi ocazional mai împrumut din spiritul lor. Zilele astea (şi când zic zilele astea, vreau să zic de vreo 2 luni) trag de mărturisirile patetice ale lui Octavian Paler din “Viaţa pe un peron” şi încă nu se văd sorţi de izbândă.
Concluzionez în acelaşi spirit: criza e locul călduţ în care ne ascundem propriile eşecuri.
din pacate esecurile celor mai vinovati sunt mascate total
